Unul dintre cele mai importante accesorii pentru o femeie este geanta. Mică sau mare, asortată sau în contrast cu ținuta, aceasta dezvăluie adesea personalitatea unei femei și o ajută să se camufleze ori să iasă în evidență atunci când e cazul.

Despre genți am să vă vorbesc. Nu despre cele care sunt în vogă în 2012, nu despre câte am și ce brand-uri sunt la modă, ci despre cum am descoperit eu gențile. Le-am conștientizat valoarea și importanța înca de mică, asemeni unei advărate domnișoare ce aveam să devin (fără falsă modestie). Și pentru că nu prea existau tot felul de gentuțe colorate în copilăria mea, sau poate erau – dar părinților numai de aste chițibușării nu le ardea, încercam încă de pe atunci să fiu la modă cu bani puțini și nițică imaginație.

Prima geantă pe care am avut-o o ciordeam (A fura (lucruri mărunte); a șterpeli) de la sor-mea. Era una mică, albă cu niscaiva desene roz, lucioasa. N-am idee de unde o aveam, însă ea, fiind mai mare, avea parte mult mai multă vreme de multrâvnitul accesoriu, așa că am căzut pe gânduri.

Așa am ajuns să-mi meșteresc prima geantă. Din ce credeți? Din cutie în formă dreptunghiulară de margarină marca VETO. Precis că ați uns din ăsta pe pâine în copilărie.

Aveam un cățeluș micuț din pluș – prima mea asemenea jucărie, pe care mama mi-a luat-o cu mare jind, pe vremea ceea a costat 7 lei – și anume acest cățel încăpea perfect în gentuța VETO. Două găurele laterale mi-au ajutat să agăț genții o coardă subțire și așa îmi plimbam eu cățelul (nu mă întrebați cum îl chema, nici până azi nu știu), ca o adevărată damă.

Cam incomod să o pun pe umăr, astfel că mi-am pus mintea la contribuție să caut o altă geantă, în care să-mi încapă și ațele, acul, foarfecele – folosite zilnic la confecționarea rochiilor pentru păpuși în timp ce pășteam mieii (la miei voi reveni pe larg într-o altă povestire). Din cutiile de carton de la praful de spălat folosit de mama era cel mai ușor să faci ceva – adică o geantă.

Tăiam partea din spate și marginile pănă la jumătate, iar partea din față o pliam ca să acopăr în formă de capac gentuța obținută. Coarda era ușor de prins, la fel de ușor precum o ploaie ne putea spulbera gentuța cât ai zice la o vârstă mică – burează. Dar nu ne întristam, era motiv în plus să meșterim o nouă geantă, deja nu din Tide, ci Bonux, Bingo, etc. Dacă praful mamei încă nu se terminase, alergam la o mătușă în mahala, și ea ne iubea atât de mult, că era gata să depoziteze praful rămas în cutia ei într-un simplu pachet, doar ca nepoatele să aibă gentuțe noi.

Și arătam ca niște adevărate lady, cu geantă mini pe umăr, cochete și discrete, împărțind soarta Cenușăresei atunci când ploaia venea.

În episodul următor a venit școala, ghiozdanul mare și bâcșit cu tot ce vrei și ce nu trebuie nu a reușit să înlocuiască pe deplin gentuța de dame ce o aveam. Mai cochetam cu ea… în timpul liber și vara… cu mieii. Nu mai țin minte pe la ce vârstă am avut parte de o geantă adevărată, de damă, însă pe cele din copilărie nu le poți înlocui cu nimic mai original, fiți de-acord… Mai recent m-am apucat din nou să-mi confecționez genți singură și cu originalitate… să vedeți că n-am uitat chiar de tot… Până la urmă fiecare neajuns își are multele sale ajunsuri, atuuri și beneficii…