cirese

Țin minte când cireșele costau 1 leu

23 mai 2016 | 49 afisări | 0 comentarii

Țin minte vremurile când kilogramul de cireșe costa un leu. Aveam doi cireși identici în grădină, mari și doldora în fiecare an. Erau mășcate, cărnoase… din alea de care căutăm noi acum pe la piață.

Țin minte vremurile când kilogramul de cireșe costa un leu. Aveam doi cireși identici în grădină, mari și doldora în fiecare an. Erau mășcate, cărnoase… din alea de care căutăm noi acum pe la piață.

 

Unul dintre cireși era foarte aproape de depozitul cu fân, iar într-un an, câutând cireșe mai coapte pe acoperișul din ardezie, am aterizat jos până să gust cireșele. Erau vreo trei metri înălțime și noroc de cățelul peste care am căzut și care mi-a amortizat un pic căderea, că de altfel era mai rău…

Să trec la cireșe. Am cules într-un an câteva căldări de cireșe, cu coadă, frumos, așa cum le place chișinăuienilor, și am mers împreună cu o prietenă din mahala (și ea având vreo două căldări) să le vindem la piața de la Botanica. Eram în clasa a 6-a sau a 7-a, nu mai mult, însă microbuzul ne ducea și lua exact de lângă locul une preconizam să le vindem. Am vândul cireșele toate, cu 1-2 lei per kilogram și acasă am venit cu câteva zeci de lei. Erau însă bani munciți, în sudoarea frunții.

De atunci au trecut mai puțin de 20 de ani, vreo 15 cred, însă kilogramul de cireșe, din alea cărnoase, de care caută chișinăuienii, costă 20-25 de lei. Nu am văzut decât 2-3 comercianți la Piața Delfin de la Buiucani care să fi cules singuri cireșele. Vânzarea lor a devenit business mult prea profitabil, pentru deținătorii de tarabe stradale care merg la ora 5 și se aprovizionează de la bază, iar nouă ne spun că numai ce le-au cules (cireșele, căpșunile). Curios un lucru, au crescut oare în acești 15 ani salariile cetățenilor din Chișinău cu 20%? Miram-aș. Costul Kg-ului de cireșe însă a crescut!

vezi mai mult vezi mai puţin

ionutz

Șmecheriile abia încep

6 iunie 2013 | 478 afisări | 0 comentarii

Lui Ionuț îi plac foarte mult detaliile de la computer, calculatorul și tehnica în general. Asta vede copilul zilnic, ce poate să-l atragă mai mult?  

Lui Ionuț îi plac foarte mult detaliile de la computer, calculatorul și tehnica în general. Asta vede copilul zilnic, ce poate să-l atragă mai mult?

 

Pentru a-i satisface nevoia de joacă și de a fi în rând cu părinții are deja telefon jucărie și vreo 2 mouse-uri vechi care nu mai funcționează. Foarte abil, el deja le ține corect, cu degetul arătător pe rotila din mijloc

;)

 

De la o vreme, se furișează între scaunul de la masa de lucru și masă pentru a ajunge măcar cu un degețel pe vre-un buton de la calculator sau pe mouse-ul acestuia. Azi, fiind la balcon, găsesc un mouse de-al lui și i-l dau ca să se joace. Îl înșfacă rapid și tiulea în cameră. Mă duc după el să văd ce are de gând să facă. Șmecherașul se strecoară ușor între scaun și masă, își urcă mouse-ul “ieșit la pensie” pe masă și începe să lucreze cu el ca și când ar fi în perfectă funcționalitate. Vedeți bine, el lucra la calculator, cu propriul mouse!

:d

 

Ingeniozitatea continuă să ne lase fără grai. După ce i-am scos bateriile de la o mașină de poliție care urla de trezea două etaje în sus în jos, Ionel vine într-una să mă roage să-i scot capacul (este la etapa când îi place mult să scoată și să pună capace, să deschidă și să închidă cutii). Ieri, în timp ce se juca cu niște pixuri, le-a scos capacele și le-a așezat frumos pe post de baterii la mașinuța de poliție, doar că nu a mers – sărmana mașină s-a pomenit ca și păpușa cu o piatră în loc de inimă (din povestea de seară a copilăriei mele) și nu a cântat.

 

Sper ca și copilul meu să aibă amintiri frumoase despre poveștile copilăriei sale.

vezi mai mult vezi mai puţin

Ce-am învățat de la bunica

9 aprilie 2012 | 561 afisări | 0 comentarii

De când mă țin minte bunica era bolnăvioară. Nu mai muncea, decât ușor prin jurul casei și în special pe la bucătărie. Trăia cu noi în aceeași curte, iată de ce părinții au profitat (în sensul bun al cuvântului) de prezența eu și ne-au lăsat în grija-i chiar de micuțe (pe mine chiar înainte să împlinesc 1 an). Multe am învățat de la ea…

De când mă țin minte bunica era bolnăvioară. Nu mai muncea, decât ușor prin jurul casei și în special pe la bucătărie. Trăia cu noi în aceeași curte, iată de ce părinții au profitat (în sensul bun al cuvântului) de prezența eu și ne-au lăsat în grija-i chiar de micuțe (pe mine chiar înainte să împlinesc 1 an). Multe am învățat de la ea… Încep lista ordonat și frumos, așa precum bunica m-a învățat că se fac lucrurile: 1. Tatăl Nostru. A fost prima poezie pe care eu am învățat-o de la bunica. La nici doi ani o știam pe de rost, fără ca părinții să banuiască și chiar fără ca bunica să-și dea seama. Eu stăteam cu dânsa și ea, evlavioasă, își spunea dimineață și seara aceeași rugăciune, cu mici diferențe. Însă mereu începea cu Tatăl Nostru, iar eu de după horn, cu gura cascată, în câteva luni i-am lăsat pe părinți în starea asta. „Se întâmpla la o serbare de Sfântul Vasile la bunelul cu același nume (Dumnezeu să-l odihnească), atunci când o nană m-a cerut și pe mine la vorbă. Toți verișorii mai mari se întreceau în colinde și urături, care mai de care, numai eu, fiind mai mică, stăteam la tata în brațe și tăceam. Săracu tata, intrase în pământ de rușine, el credea că eu nu știu încă nici o poezie, n-aveam nici 2 ani. Da nepoata bunicii, pe numele ei Nădica, când o pornit Tatăl Nostru, ți l-o spus până la capăt fără vreo greșeluță de și-o lăsat nu doar nanele cu gura căscată, da și părinții. În primăvară, dusă la grădiniță deja, eram vedeta purtată din grupă în grupă să le spun la toți copiii frumoasa și lunga poezie în vers alb, pe numele ei – Tatăl Nostru.” 2. Să cer ce mi se cuvine, să apăr ce-i al meu. –Luptă, mâcâi! Așa spunea bunica, ce-i al tău – ție să-ți revie, ce ți-a revenit – al tău să rămână! 3. Să împart ce am cu aproapele. Fiind două surori, tot ce aveam se împărțea în mod egal. Mai șmecherea sor-mea mai mare uneori, spunând: Hai să împărțim, soricește, adică bucata mai mare – surorii mai mari. Daca eram cu ceva vinovată, cedam. Dacă nu – nimic! Egal! 4. Să gătesc. Fiind foarte ocupată cu lucrul și casa, mama gătea mai rar. Cât bunica era în putere, ea pregătea bucatele. De la ea am învățat cu să întindem aluatul de plăcinte, câți tîiței se pun în zeamă sau cum se înroșește borșul. Tot cu ea am lipit pentru prima dată colțunași și am fiert… Atenție! Turte-n apă (despre ele în detalii într-un alt articol). 5. Să cos. Bunica avea două mașini de cusut. În copilărie eram mare modelier, le mânuiam și eu. Acum mașinile s-au defectat și nici bunica nu mai e… 6. Să mă automotivez. Bunica mă lăuda mereu, ea imi spunea că eu trebuie să învăț bine, să mă strădui să fiu cea mai bună, să încerc și colo, și dincolo. Ea punea cuvânt bun la tata să mă lase într-o excursie sau la un concurs. Nu că părinții nu m-ar fi motivat, însă ei erau mai rezervați, așa ca succesul ori reușita să nu mi se urce la cap. Ei, da, pentru ce mai sunt buneii…? Multe am mai învățat de la bunica. Multe mi-a transmis, dar multe au rămas încă nespuse. De asta o mai visez pe bunica. De fiecare dată vie, frumoasă, vorbind, povestind… Cât mi-e dor de ea și de câte ori imi amintesc, cu atâta dragoste. Aș vrea ceva! Vreau ca nepoții mei să scrie măcar la fel de plăcut și despre mine. Vreau asta. Și mă voi strădui așa să fie.

vezi mai mult vezi mai puţin

Istoria unei genți

12 ianuarie 2012 | 603 afisări | 0 comentarii

Unul dintre cele mai importante accesorii pentru o femeie este geanta. Mică sau mare, asortată sau în contrast cu ținuta, aceasta dezvăluie adesea personalitatea unei femei și o ajută să se camufleze ori să iasă în evidență atunci când e cazul.

Unul dintre cele mai importante accesorii pentru o femeie este geanta. Mică sau mare, asortată sau în contrast cu ținuta, aceasta dezvăluie adesea personalitatea unei femei și o ajută să se camufleze ori să iasă în evidență atunci când e cazul.

Despre genți am să vă vorbesc. Nu despre cele care sunt în vogă în 2012, nu despre câte am și ce brand-uri sunt la modă, ci despre cum am descoperit eu gențile. Le-am conștientizat valoarea și importanța înca de mică, asemeni unei advărate domnișoare ce aveam să devin (fără falsă modestie). Și pentru că nu prea existau tot felul de gentuțe colorate în copilăria mea, sau poate erau – dar părinților numai de aste chițibușării nu le ardea, încercam încă de pe atunci să fiu la modă cu bani puțini și nițică imaginație.

Prima geantă pe care am avut-o o ciordeam (A fura (lucruri mărunte); a șterpeli) de la sor-mea. Era una mică, albă cu niscaiva desene roz, lucioasa. N-am idee de unde o aveam, însă ea, fiind mai mare, avea parte mult mai multă vreme de multrâvnitul accesoriu, așa că am căzut pe gânduri.

Așa am ajuns să-mi meșteresc prima geantă. Din ce credeți? Din cutie în formă dreptunghiulară de margarină marca VETO. Precis că ați uns din ăsta pe pâine în copilărie.

Aveam un cățeluș micuț din pluș – prima mea asemenea jucărie, pe care mama mi-a luat-o cu mare jind, pe vremea ceea a costat 7 lei – și anume acest cățel încăpea perfect în gentuța VETO. Două găurele laterale mi-au ajutat să agăț genții o coardă subțire și așa îmi plimbam eu cățelul (nu mă întrebați cum îl chema, nici până azi nu știu), ca o adevărată damă.

Cam incomod să o pun pe umăr, astfel că mi-am pus mintea la contribuție să caut o altă geantă, în care să-mi încapă și ațele, acul, foarfecele – folosite zilnic la confecționarea rochiilor pentru păpuși în timp ce pășteam mieii (la miei voi reveni pe larg într-o altă povestire). Din cutiile de carton de la praful de spălat folosit de mama era cel mai ușor să faci ceva – adică o geantă.

Tăiam partea din spate și marginile pănă la jumătate, iar partea din față o pliam ca să acopăr în formă de capac gentuța obținută. Coarda era ușor de prins, la fel de ușor precum o ploaie ne putea spulbera gentuța cât ai zice la o vârstă mică – burează. Dar nu ne întristam, era motiv în plus să meșterim o nouă geantă, deja nu din Tide, ci Bonux, Bingo, etc. Dacă praful mamei încă nu se terminase, alergam la o mătușă în mahala, și ea ne iubea atât de mult, că era gata să depoziteze praful rămas în cutia ei într-un simplu pachet, doar ca nepoatele să aibă gentuțe noi.

Și arătam ca niște adevărate lady, cu geantă mini pe umăr, cochete și discrete, împărțind soarta Cenușăresei atunci când ploaia venea.

În episodul următor a venit școala, ghiozdanul mare și bâcșit cu tot ce vrei și ce nu trebuie nu a reușit să înlocuiască pe deplin gentuța de dame ce o aveam. Mai cochetam cu ea… în timpul liber și vara… cu mieii. Nu mai țin minte pe la ce vârstă am avut parte de o geantă adevărată, de damă, însă pe cele din copilărie nu le poți înlocui cu nimic mai original, fiți de-acord… Mai recent m-am apucat din nou să-mi confecționez genți singură și cu originalitate… să vedeți că n-am uitat chiar de tot… Până la urmă fiecare neajuns își are multele sale ajunsuri, atuuri și beneficii…

vezi mai mult vezi mai puţin