Astăzi am depus jurământul de credință României, redobândindu-mi astfel cetățenia.

Indignată pe lumea care nu conștientizează că trebuie să știi măcar elementar limba statului, cetățeanul căruia pretinzi să fii – Mă bucur că cel puțin unul a fost identificat și dat frumos, de către consul, afară;

 

Indignată pe lumea care nu a înțeles, nici la 40 sau 50 de ani, ce înseamnă o ținută decentă – Mi-a plăcut să-l admir pe un nene trecut de 60 care și-a pus și cravata pentru un asemenea moment, era printre foarte puținii care purta costum;

 

Indignată pe fiecare al doilea care a fost în acea sală, ținând în mână foița cu imnul României – e oare atât de greu să înveți patru strofe, la câte oportunități îți va oferi această țară? – Mândră că l-am cântat, cu ochii umezi de emoție;

 

Indignată pe “pachetele negre cu calendar” – asta deja e cartea noastră de vizită, sau greșesc? (o treime dintre cei prezenți aveau câte unul, cu câte ceva în el) – Mi-a plăcut să le spun “Mulțumesc, nu am nevoie!” zecilor de ofertanți de la ieșire, care pretindeau că-mi ușurează viața și mă trimit, în două-trei luni, cu pașaportul românesc în Europa!

 

Mulțumesc, draga mea Românie!