De când mă țin minte bunica era bolnăvioară. Nu mai muncea, decât ușor prin jurul casei și în special pe la bucătărie. Trăia cu noi în aceeași curte, iată de ce părinții au profitat (în sensul bun al cuvântului) de prezența eu și ne-au lăsat în grija-i chiar de micuțe (pe mine chiar înainte să împlinesc 1 an). Multe am învățat de la ea… Încep lista ordonat și frumos, așa precum bunica m-a învățat că se fac lucrurile: 1. Tatăl Nostru. A fost prima poezie pe care eu am învățat-o de la bunica. La nici doi ani o știam pe de rost, fără ca părinții să banuiască și chiar fără ca bunica să-și dea seama. Eu stăteam cu dânsa și ea, evlavioasă, își spunea dimineață și seara aceeași rugăciune, cu mici diferențe. Însă mereu începea cu Tatăl Nostru, iar eu de după horn, cu gura cascată, în câteva luni i-am lăsat pe părinți în starea asta. „Se întâmpla la o serbare de Sfântul Vasile la bunelul cu același nume (Dumnezeu să-l odihnească), atunci când o nană m-a cerut și pe mine la vorbă. Toți verișorii mai mari se întreceau în colinde și urături, care mai de care, numai eu, fiind mai mică, stăteam la tata în brațe și tăceam. Săracu tata, intrase în pământ de rușine, el credea că eu nu știu încă nici o poezie, n-aveam nici 2 ani. Da nepoata bunicii, pe numele ei Nădica, când o pornit Tatăl Nostru, ți l-o spus până la capăt fără vreo greșeluță de și-o lăsat nu doar nanele cu gura căscată, da și părinții. În primăvară, dusă la grădiniță deja, eram vedeta purtată din grupă în grupă să le spun la toți copiii frumoasa și lunga poezie în vers alb, pe numele ei – Tatăl Nostru.” 2. Să cer ce mi se cuvine, să apăr ce-i al meu. –Luptă, mâcâi! Așa spunea bunica, ce-i al tău – ție să-ți revie, ce ți-a revenit – al tău să rămână! 3. Să împart ce am cu aproapele. Fiind două surori, tot ce aveam se împărțea în mod egal. Mai șmecherea sor-mea mai mare uneori, spunând: Hai să împărțim, soricește, adică bucata mai mare – surorii mai mari. Daca eram cu ceva vinovată, cedam. Dacă nu – nimic! Egal! 4. Să gătesc. Fiind foarte ocupată cu lucrul și casa, mama gătea mai rar. Cât bunica era în putere, ea pregătea bucatele. De la ea am învățat cu să întindem aluatul de plăcinte, câți tîiței se pun în zeamă sau cum se înroșește borșul. Tot cu ea am lipit pentru prima dată colțunași și am fiert… Atenție! Turte-n apă (despre ele în detalii într-un alt articol). 5. Să cos. Bunica avea două mașini de cusut. În copilărie eram mare modelier, le mânuiam și eu. Acum mașinile s-au defectat și nici bunica nu mai e… 6. Să mă automotivez. Bunica mă lăuda mereu, ea imi spunea că eu trebuie să învăț bine, să mă strădui să fiu cea mai bună, să încerc și colo, și dincolo. Ea punea cuvânt bun la tata să mă lase într-o excursie sau la un concurs. Nu că părinții nu m-ar fi motivat, însă ei erau mai rezervați, așa ca succesul ori reușita să nu mi se urce la cap. Ei, da, pentru ce mai sunt buneii…? Multe am mai învățat de la bunica. Multe mi-a transmis, dar multe au rămas încă nespuse. De asta o mai visez pe bunica. De fiecare dată vie, frumoasă, vorbind, povestind… Cât mi-e dor de ea și de câte ori imi amintesc, cu atâta dragoste. Aș vrea ceva! Vreau ca nepoții mei să scrie măcar la fel de plăcut și despre mine. Vreau asta. Și mă voi strădui așa să fie.